tablou de răpciune

Se ninge-alene toamna cu vopsele
pe frunze şi pe foi de calendar,
(iar gazde sunt şi versurile mele,
imaginar).

E-un cîntec amorţit şi desuet
de fiecare dată cînd revine
că sufletul se trage îndărăt
şi din jivine.

Cu botul în pămînt şi ruşinaţi
(că mere-aproape n-au lăsat în lăzi)
aricii se grăbesc pe înserat
de prin ogrăzi.

O mogîldeaţă cu lăbuţe moi
se-arată tot mai rar pe lîngă sat.
E ultimul vulpoi rămas la noi
neîmpuşcat.

La baltă este grijă şi alertă
cu hrană multă le închide gura
şi-şi ţipă puii iar ca o dementă
codobatura.

În holde cum se vede, nu-i defel
fugăul cenuşiu şi porumbac
e potîrnichea asta tot un fel
de pitpalac.

Hîrciogul osteneşte la-ndesat
grăunţe noi în două fălci
şi-alături pe pămîntul nearat
aleargă melci.

Se iscă frig din drojdia tăciunii
şi loc îşi face mierea în bobiţe
e ros tablou-acesta de răpciune
de gărgăriţe.
* * *
Din toate numai una mai adăst:
să-mi spună cineva (că sunt uituc!)
de unde pînă unde e acest
nărav de cuc?

soartă

Venim şi muşcăm din pictura
cu Ştefan, cu lupte, cu sfinţi,
iar lupii din codrii de zgură
mai sângeră sevă pe dinţi.

Din grâu purtător de geneză
ne fierbem coliva şi-acum
şi iar ridicăm metereze
cu ochii în capăt de drum

Şi chiar ne trezim mai arare
decât gânditorii de ieri,
ne stăm nouă înşine-n cale
şi-s tot mai multe dureri.

Ne seceră-n creieri sudalme
şi punem iubirea la plic
ne fuge ţărîna din palme
şi noi nu-nţelegem nimic.

Păstrăm pentru mâine cuvântul
şi-aşa înnoptăm închirciţi
dar suntem şi noi şi pământul
de Sfânta Fecioară păziti.

ezitare

nu mai cutez să caut printre vreascuri
lentile sparte.
nu ajungeam nici când (plecată pe cărări)
îmi străbăteam iubirile-n ascuns
aşa departe.

din nepătruns îmi dezmierdam ispita
şi ea, cu gheara spartă parcă de vecii
mă mîngîia pe creştet.
Şi-aveam să rîd de curcubee pe lentile
tot aşteptînd să vii.

Cunună pentru Basarabia

Plînge un bucium sorbit de uitare.

o rană deschisă mai sîngeră încă,

prin uşa chiliei cioplită în stîncă

se-nalţă o rugă, o lacrimă doare.

O linişte rece. O linişte seacă

doar rugă şi bucium, iar cerul suspină…

înghit orizonturi şi făr’ să revină

în stoluri răzleţe, bucuriile pleacă.

Sub pietrele reci, tot mai mut ni-i pămîntul

miros de tămâie din străfunduri se-nalţă,

nerostit, stins în piept, rămîne cuvântul

pe glezne cătuşe Basarabia-ncalţă.

Cresc flori cenuşii pe morminte-mpietrite

din nori rar mai plouă un plumb ostenit

sub spicele grele, puţin gârbovite

îşi simte Golgota pămîntul sfinţit.

Se-ntunecă cerul… e gata oţetul

şi scara, şi lancea, şi cuiele sunt

se tulbură Prutul, în lacrimi e bietul

şi prins e sub lanţuri Hotinul cărunt.

O urcă pe cruce-n ciomege şi bice

în aer plutesc numai fulgii de scrum

cu sârme şi funii încep s-o ridice

o, Doamne, ce jalnic e-al Golgotei drum!

Cununa de spini mai brăzdase cu sânge.

e-ntuneric şi groază, se-nşiră tăcerea…

poporul român încă-i trist şi mai plînge

-Basarabie soră, va veni şi-nvierea!

Unirea românilor văzută din Basarabia

Motto: Suntem Români şi punctum . (M. Eminescu)

Pentru români, întregirea naţională şi cea teritorială n-a fost niciodată o condiţie a integrităţii geografice. Idealul naţional, care reprezintă pe lîngă perpetuarea neschimbată a spiritualităţii naţionale şi un rod al efortului intelectual în timp, vine, pentru noi românii, nu din secolul XIX şi nici din cel de dinaintea lui, ci din vremuri mult mai îndepărtate. Idealul naţional, copt în timp, dă naştere periodic ideilor naţionale, care se pot realiza de regulă în cîteva zeci de ani. Realitatea istorică din secolul al XIX-lea şi înc. sec. al XX-lea a prilejuit atingerea şi înfăptuirea idealului naţional românesc – Unirea într-un singur stat a tuturor românilor. Felul în care au evoluat lucrurile în anii 1917 şi 1918 în toate teritoriile româneşti a demonstrat unitatea neclintită întru acest ideal a întregului neam.

Începînd cu Basarabia, continuînd cu Bucovina şi încheind cu Ardealul, valul dezrobirii şi reîntregirii naţional-politice a prins sub sine întregul sulfu românesc. Chiar dacă atunci ca şi acum, existau teritorii româneşti rămase în afara ogrăzii neamului, cea mai mare năzuinţă a patriotismului românesc s-a împlinit la 1 decembrie 1918. Slabită de război, pîndită de duşmanii din Răsărit dar şi de cei din Apus, deranjată şi de trădătorii din interior, România optsprezecistă a triumfat.  În acest context, Basarabia, după un secol de asuprire imperială, a revenit la sînul Patriei.

Reocupată 22 de ani mai tîrziu, „bastionul estic al românismului”, cum era numită Basarabia de către mai mulţi intelectuali interbelici, urmează să devină cartea de garanţie împotriva invaziei sovietice în România, fapt care a săpat răni adînci în trupul bietului popor, cele mai multe necicatrizate nici pînă azi. Şansa cea mare a revenirii s-a dat  neamului nostru în anul 1991, dar nefructificat, acest cadou al Providenţei a rămas o amintire cu gust amărui. Noua împărţire a Europei în sfere de influenţă vine ( ca de obicei) în detrimentul naţiunii noastre şi Basarabia (deja Republica Moldova) se va afla de acum înainte sub ocupaţia militară a Rusiei, prin amplasarea pe teritoriul tînărului stat (românesc) a armatei a 14-a. Astăzi, România se află de facto în afara jocului geo-politic care vizează soarta teritoriului (românesc) est-nistrean şi cu toate acestea, idealul strălucitor al anului 1918 rămîne viu în afara oricăror graniţe politice.

Hărţuit din plin de visele revizioniste ungureşti, călcat cu şenilele de tancuri ocupaţioniste ruseşti, presat mişeleşte de guverne ucraineşti, sîrbeşti şi bulgăreşti, Idealul din 1918 rămîne în picioare, chiar dacă numărul celor ce cred cu adevărat în el e în descreştere. La ora actuală subiectul reunificării naţionale este privit cu reticenţă chiar de cei ce cîndva erau promovatori înflăcăraţi ai ideii. În stînga Prutului, partide potente de dreapta nici nu există, iar ideea naţională la acest nivel rămîne doar  un punct ordinar al programului de partid în campania electorală. Cei mai mulţi politicieni ocolesc foarte diplomatic subiectul identităţii naţionale şi astfel îşi asigură funcţia şi fotoliul. Jos, în stradă, situaţia se vrea un pic altfel, dat fiind faptul că în Chişinău activează (ocazional) un şir de organizaţii şi grupuri de tineri patrioţi care se pare, ţin vie flacăra românismului cel puţin în rîndul generaţiei tinere, efort apreciabil, dar desigur insuficient pentru un rezultat real. Oricît de aprinşi vom fi fiind de ideile şi de crezul naţional, nu vom izbuti nicicum să ajungem la performanţa generaţiei 1918 din cîteva motive:

-anul 1918 a venit ca o ultimă etapă a zbuciumului naţiunii noastre, aflate pînă atunci în mare parte sub îndelungată ocupaţie străină, or, românii care suntem azi, încă nu ne-am săturat de slugărnicie nici pentru vest nici pentru est.

– Adunarea Naţională de la Alba Iulia, dar şi lucrările din Sfatul Ţării au fost realizate întotdeauna în folosul poporului român, sub nimbul unui Sfînt Ideal secular, spre deosebire de ţelul absolut antinaţional al guvernanţilor noştri.

– Elita politică românească din 1918 avea o cu totul altă atitudine faţă de Dumnezeu, Naţiune şi Stat, decît conducătorii din cele două state româneşti de azi.

– situaţia politică externă din 1918 avantaja reunificarea teritoriilor româneşti, pe cînd azi ordinea în regiune e dictată de organizaţii şi formule suprastatale binecunoscute.

Şirul poate continua desigur, dar scopul nostru nu e de a critica sau a ne plînge de milă, ci constă de fapt în a sublinia încă o dată realitatea în care se găseşte românul din aceste vremuri şi sfîntul său ideal.

Reunificarea Republicii Moldova cu România este greu de închipuit la ora actuală din orice unghi ar fi privită această problemă. Însă trecînd peste zecile şi sutele de pricini care pot zădărnici visul nostru cel ascuns în colţul inimii, românii de pretudindeni trebuie să-şi pună această problemă în permanenţă şi doar acordînd o întîietate absolută în viaţa noastră acestui vis, vom putea aspira la un rezultat frumos şi sincer.

Singura  posibilitate de a ne vedea reveniţi la patria mamă este aceea de a investi în învăţămîntul de orice nivel pe ambele maluri de Prut, investind însă, în aşa fel încît generaţiile ce vin să se asemene cît mai mult şi cît mai adevărat cu generaţia luptătorilor  din 1918.

Unirea din 1918 este, indiferent de părerile celor potrivnici, un act de mare glorie a românilor, a stăpinilor acestor pămînturi şi doar în măsură nanometrică se cuvine a enumera unele influenţe externe clare.

În această ordine de idei, cel ce speră la reîntregirea Neamului cu sprijinul sincer al puterilor  din afară, amarnic se inşeală şi nu face decît să se amăgească  pe sine, întrucît  de la naşterea sa ca Neam, naţiunea română e sortită să lupte mereu pentru a rămîne liberă şi în picioare.

Evoluţie. Generaţia rătăcirii

Motto:     „Un timp apocaliptic vrea să vină
Prin semnele ce sunt deja prezente
Prin faptele mulţimii decadente
Şi prin gândirea plină de rugină”

Mereu grăbiţi, sub bolta cea senină
Se nasc şi mor în trecerea de veacuri
Pe ţărmuri şi pe ape, în căutări de leacuri
Bărbatul şi femeia – Creaţia Divină.

Păşind antichitatea, medievali se-avîntă
Pe turnuri sau corăbii şi-şi duc a vieţii zile
Fiind mereu aceeaşi, eroii din idile
Bărbatul şi femeia, familia cea sfântă.

Mereu înaintează… devin apoi moderni
Iar chipul lor rămîne pe pînze, între rame
Întotdeauna cupluri de cavaleri şi dame
Zîmbesc de sub uleiuri, romantici şi eterni.

Contemporani acuma, abia în zori de eră
Dau frîu neruşinării sorbind un sedativ
Şi merg orbiţi-nainte, la braţ c-un biet motiv:
Credinţa li-i plecată în neagră croazieră.

Acu se ţin în braţe nu ca în vechi portrete
Nici ca-n sculpturi de piatră, de gips sau de granit
Un „el şi el” de mînă, un „cuplu” parazit
Ce fuge de altare, în umbră, sub perete.

Naivi şi uşurateci mulţimea le zîmbeşte
Şi cer „sărmanii” drepturi, cerşesc şi toleranţă
De parc-ar putea pune perfid şi păgîneşte
Credinţa şi desfrâul pe-o unică balanţă.

Dar va veni şi vremea când o să bată ora
Şi-o trîmbiţă cerească vesti-va Judecata
Şi-atunci vor da ei seamă şi o sa vadă gloata
Că nu e ţara noastră Sodoma sau Gomora!

Iar pentru-a nu ne pierde din crez şi din putere
Noi trebuie să-nvingem mereu şi-n orice clipă
Şi dârzi sub zaua verde, ce-ncet se înfiripă
Suna-vom mâine-un clopot, un clopot de-nviere!

Rezultatele concursului de poezie crestina si nationalista.

Dragi prieteni ai cuvântului,
în urma jurizării concursului care s-a încheiat la data anunţată, s-a decis:
Premiul I: toravic (poezia caştigătoare „Lăsaţi-mă să cred…”)
Premiul II: dardala
Premiul III: deja-vu („La zidul plîngerii”), Ion Negoiaş („Pentru Radu Gyr”)

Rog premianţii să-mi scrie pe adresa opincarul@yahoo.com pentru a stabili modul de ridicare a premiilor.
Multumim tuturor participantilor la concurs, Asociatiei Obstesti „Noua Dreapta” pentru sustinerea materiala  si celor ce au facut publicitate. Pana usoara in continuare.
Hristos a inviat!

Concurs de poezie crestina si/sau patriotica

În data de 28 aprilie 2010 vom comemora împlinirea a 35 de ani de la trecerea la cele veşnice a marelui poet şi luptător naţionalist Radu D. Gyr, cărturar de mare nobleţe sufletească, cel care a lăsat posterităţii o operă poetică de valoare unică. În acest sens, lansez o întrecere a celor ce ştiu a mînui versul. În concurs sunt acceptate lucrări (versuri) cu orice fel de rimă si prozodie. Moto-ul care va însoţi fiece lucrare:

„Sfinţit de cruci pe care nu le-am vrut/si de-nvieri pe care nu le-as cere,/nu stiu, Tu te cobori la mine-n lut,/sau eu mă urc spre raiul Tau bând fiere?”

(R.Gyr Identitate).
Volumul fiecarei lucrari nu va depăşi 2 foi A4 (cu marimea 12 a caracterului). Termenul limită de plasare a poeziilor este data de 27 aprilie (23:59). Aprecierea lucrărilor o voi face personal, cu simpla consultare a unui grup de colegi poeţi şi literaţi.
Premiul 1: set de carte+ posibilitatea de publicare a poeziei cîştigătoare într-o revistă literară de tineret.

Premiul 2: set de carte.

Premiul 3: o carte.
Numele (pseudonimul) câştigătorilor va fi făcut public.
Lucrările se vor considera valide  in concurs din momentul plasarii lor în „comentarii” la acest subiect. Fiecare participant poate plasa pana la 3 lucrari.

Pană uşoară tuturor şi Doamne ajută!

La porţi de aramă

La porţi de aramă bătut-aţi cu sete
Iar ei erau surzi şi nu v-au răspuns.
Privirile lor ţintite-n perete.
Alături de voi, doar zăvorul ascuns.

Din turnuri de lut se-auzea o neclară
Mulţime de voci. Ca un ecou
Chemarea de jertfă, prin taina amară
Răzbateţi doar voi, pe scări de cavou.

Răniţi şi desculţi, peste spinii din cale
Aţi păşit fără frică, ca nişte asceţi.
Semeţi aţi trecut prin furtuni ce-n rafale
Aruncat-au în voi cu săgeţi.

Cu voi în prigoană şi pana, şi struna
Au plîns suferind, în năvala de corbi.
Zadarnic pe fraţi îi strigară-ţi întruna
Acum nu doar surzi ei erau, ci şi orbi.

Pe umbrele voastre mai picură stele.
În dangăt de clopot răsună cântarea
Ce-o spuseţi atunci. Sublim lumînarea
Vă mângâie chipul umbrit de zăbrele.

Înălţaţi dintre lanţuri spre bolta cerească
Mereu aţi purtat o cruce-n priviri.
A voastră credinţă în noi să renască
Ai neamului nostru, de-a pururi martiri!

Răsfrânt, glasul vostru mai sus de stindarde
Se-nalţă-n vecie ca vers de psaltire.
Din ceruri Lumina, la lume împarte
Cântări fără moarte, iar vouă sfinţire!

dor de neliniste

Pe frunzele moarte rămas amorţit.
Tăciune pe cer, un iceberg e luna
Doar fulgerul taie în noapte, cuţit
Împlîntat în morminte flămînde întruna.

Noroi insistent, îmi ţine din zi
Nesătul de nevorbă, pe bocanci companie
Prin mine sa curgă de ar conteni,
Din dorul de ploaie am sa fac isterie.

Licheni în buchete se-nşiră pe scoarţe
Şi muşchiul înghite funebrul granit,
E totul din rocă în mii de nuanţe
Şi eu par din piatră, cu grijă cioplit.

E linişte veche, departe-n morminte
O epoc-apusă mai trăieşte-n sicrie
Se topeşte un astru, sau poate asfinte,
Iar vîntul azi noapte nu plînge, adie…

Nu-mi pasă că-i toamnă, cu spatele drept
Am reazăm o cruce uscată şi rece,
În norii sălbateci stă luna să plece,
Sa vină furtuna! aştept.

« Older entries